Eh, am luat o pauza cam lunga de la scris.
Dar am realizat in aceasta pauza ca m-am regasit. Mi se
facuse dor de mine, de sufletul meu exact cum este el. Trebuie sa recunosc, nu-l mai vazusem de mult.
Era asa de bine ascuns intre toate aparentele, pierdut in vieti care nu erau
ale lui.
Dar usor usor s-a dus toata ceata care-l invaluia. A iesit
la suprafata, ca o bula de aer din apa, ca lumina prin intuneric. Uitasem cat
de generos si bland poate fi, cat de maiestuos in iubirile lui si cat de... plin... complet si perfect e.
Il mai vizitam din cand in cand serile, insa fara sa stau
prea mult. Ma speria atata sinceritate. Ha, ha... si acum se mai lupta cu
acuzele mele sau cele exterioare cum ca este prea franc, insa iese victorios ca
o pasare Phoenix. Ii admir impetuozitatea cu care trece prin situatiile la care
il expun pentru ca, doamne... cat de greu mi-a fost sa ii castig prietenia. Nu a
fost usoara o astfel de aventura. Prietenia lui e castigata numai oferindu-i un
singur lucru. Si el a inceput sa ma vada ca muza
pentru care traieste. M-a facut preoteasa credintelor lui si nu a avut nevoie
de demonstratiile cu care ma minteam singura ca e ceea ce trebuie sa fac. Schimb
pe schimb, imi ziceam. El nu are nevoie de toate tertipurile cu care noi,
oamenii, ne mintim in societate. El nu-mi cerea decat sa fiu sincera cu mine si
sa am incredere in el. Atat.
Intr-un final...toti devenim cine, de fapt, suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu